Multimedia

Conferința medicală "Zilele Spitalului Municipal Sf. Dr. Cosma și Damian" Rădăuți


 
Alte articole din Cercetare Data publicarii: Duminica, 27 Octombrie 2013

Tudor Udriştoiu: "Una din trei persoane ar trebui să beneficieze de un ajutor psihiatric de specialitate"

udristoiu_tudor.jpgPeste 38% din populaţia Uniunii Europene cu vârste cuprinse între 18 şi 65 de ani are un diagnostic psihiatric, iar în România nu există date epidemiologice, însă una din trei persoane suferă de o afecţiune psihică, afirmă prof.univ.dr.Tudor Udriştoiu, şeful Clinicii de Psihiatrie din Craiova, într-un interviu acordat Agerpres.

Medicul mai vorbeşte despre cauzele creşterii numărului persoanelor cu astfel de afecţiuni, despre fragilitatea omului modern, despre consumul de droguri, precum şi despre acreditarea spitalelor, starea sistemului de sănătate şi a psihiatriei din România unde fiecare medic psihiatru ar trebui, teoretic, să trateze circa 4.000 de pacienţi.

Prof.univ.dr.Tudor Udriştoiu este şi preşedintele Societăţii Române de Psihiatrie Biologică şi Psihofarmacologie, vicepreşedinte al Federaţiei Mondiale de Psihiatrie Biologică şi preşedinte al Colegiului Medicilor din judeţul Dolj.

- Domnule profesor, se poate vorbi de o creştere a ratei bolilor psihice în România în ultimii ani?
- Trebuie să vă spun că date epidemiologice pentru România nu avem. Avem nişte studii izolate care nu pot fi încadrate într-un nivel de prevalenţă, adică ponderea pacienţilor, global sau cu anumite suferinţe, în populaţia totală. Dar pot să vă spun că în Uniunea Europeană plus cele trei ţări - Elveţia, Norvegia, Islanda, în 2005 prevalenţa bolilor psihice, deci pacienţi cu diagnostic, era de 27,4% din populaţia generală, iar în 2011, prin includerea şi a altor diagnostice care nu au fost incluse prima dată, prevalenţa a ajuns la 38,2%. Acestea sunt date oficiale publicate. Noi am făcut un studiu la Craiova în 1979-1980 şi ne-au ieşit atunci 18% cu diagnostic şi 15% cu tulburări psihice izolate, deci şi atunci totalul era de o treime persoane cu probleme. Asta era în 1980, dar în 2011 38,2% din populaţie posedă un diagnostic psihiatric. Oricum, cei care se ocupă de multă vreme de epidemiologie psihiatrică au susţinut că una din trei persoane ar trebui să beneficieze, să aibă posibilitatea să beneficieze, de un ajutor psihiatric de specialitate.

- Care ar fi cauzele acestei creşteri a numărului persoanelor cu astfel de suferinţe?
- Totdeauna, şi este fapt recunoscut, chiar dacă ştiinţa noastră nu le ştie pe toate, o boală survine pe o vulnerabilitate a individului. Pe această vulnerabilitate, fragilitate, un fel de călcâiul lui Ahile, intervin tot felul de factori - educaţionali, de mediu, sociali, economici, de relaţii interumane mai directe decât mediul social - care atunci când pică, aşa ca la bingo sau la jocurile mecanice, când se potrivesc cu vulnerabilitatea, declanşează o boală mai mică sau mai mare.

- Există vreo legătură de cauzalitate între aceste afecţiuni şi criza economică, morală, răsturnarea sistemului de valori, având în vedere că structura speciei şi nevoile sunt aceleaşi de zeci de mii de ani?
- Acum aproximativ 100 de ani, un psihiatru important, Durkheim, a făcut un studiu şi a demonstrat că în toate perioadele de criză creşte rata suicidului, ceea ce s-a întâmplat şi aici. Se referea numai la suicid. Dar aceşti factori economico-sociali sunt foarte importanţi în categoria celor enumeraţi anterior. Pe de o parte, această presiune de fiecare zi - mulţi oameni îşi fac probleme legate de ce mănâncă, de unde plătesc facturile, şi alte griji - are, prin repetiţie, un efect de ciocan în cap. Pe de altă parte, aş zice că nu intervine chestiunea legată de morală ca factor în suferinţele psihiatrice şi nici cea legată de sistemul de valori. Boala e boală şi, îngroşând un pic lucrurile şi făcând o comparaţie aproximativă, au fost genii, şi nu puţine, bolnavi psihic şi debili mental în rândul oamenilor absolut normali.
În schimb, partea economico-socială este absolut serioasă şi o serie de suferinţe, mai ales cele legate de adaptare, indiferent că este o tulburare de personalitate, sau o tulburare specifică de adaptare sau alte categorii, au crescut mult. Şi, cum spuneaţi mai devreme, din punctul meu de vedere principalele cauze sau factori contributori ar fi în primul rând bombardamentul informaţional şi viteza cu care se desfăşoară lucrurile. Vorbeam acum nişte ani, când eram mai tânăr, cu o persoană de 90 şi ceva de ani care îmi povestea că prin anii 20 şi-a luat o maşină şi de la Târgu Jiu, unde m-am născut eu, şi până la Bucureşti făcea trei zile: se oprea pe drum la nişte hanuri, pentru că lucrurile mergeau cu totul altfel. Acum în trei zile pot să mă duc de două ori la Bucureşti, să rezolv o serie de lucruri, acolo mă gândesc că vin aici şi mai am nişte întâlniri şi aşa mai departe. Ori această viteză ne afectează. Şi acest bombardament informaţional - părere de om bătrân - nu cred că foloseşte cuiva la ceva. Adică faptul că eu ştiu că a fost un cutremur în China şi au murit şapte oameni şi o inundaţie în India şi au mai murit 25 nu cred că are vreo importanţă pentru viaţa mea. Deci bombardamentul informaţional şi viteza, ca şi o grămadă de alte schimbări au acţionat asupra individului în ultimii 20-40 de ani, interval absolut neglijabil pentru evoluţia speciei. Vasăzică, specia umană este aceeaşi, dar trebuie să ducem toate acestea, pe care nu le aveam înainte. Ei bine, consider eu că toate aceste presiuni şi, să mă iertaţi, anormalităţi, fragilizează persoana nu numai în ceea ce priveşte funcţionarea creierului, ci a întregului organism şi o face mai susceptibilă de a contracta o anumită boală. Personalizând un pic, duşmanul, boala ne pândeşte.

- Şi atunci spre ce ne îndreptăm?
- Eu, care sunt de felul meu optimist, dar un optimist realist, zic că, una peste alta, ne îndreptăm spre o decădere. Dacă încă de acum 50-60 de ani se vorbea despre acea alienare, adică oamenii nu mai comunică - în oraşele mari nu ştii nici vecini, când tradiţional la ţară ştiai jumătate din sat - acum s-a schimbat şi sensul unor noţiuni. Până acum vreo zece ani se zicea socializare când te duceai în lume şi vorbeai cu unul, cu altul, acum se numeşte reţea de socializare, deci socializezi pe bază de clape. Şi atunci alienarea de care se vorbea acum câteva zeci de ani acum se ridică la exponenţial, la puterea a doua, a cincea, a şaptea şi aşa mai departe. Se spune în foarte multe medii că trăim o epocă a comunicării. De fapt trăim o epocă a bombardamentului informaţional care acţionează asupra unor persoane izolate şi probabil că o să intervină şi în specie nişte mutaţii de natură ca acestea să devină realităţi. E prea scurt şi e foarte greu să cred că omul de acum reuşeşte să înlocuiască această comunicare cu clapele. Ceea ce aş putea spune că nu îmi place mie, apropo de această fragilitate, este că un număr mare de oameni se simt din ce în ce mai frustraţi. Şi asta se manifestă de la bătaia de pe stadion până la depresie şi nu aud ceva, o discuţie despre oameni, indiferent de domeniu, fără să se spună 'creşterea încrederii în sine'. Acum 30-40 de ani nu discuta nimeni despre aceste lucru. Fiecare avea încrederea lui. Am auzit comentarii că, de exemplu - mă uit rar la televizor - sunt femei care se scoală noaptea să se machieze, ca să arate bine dimineaţa, pentru că asta le creşte încrederea în sine. Sunt persoane care fac un anumit sport ca să le crească încrederea în sine. Sunt reclame care spun că dacă ai părul des, lung, creşte încrederea în sine şi aşa mai departe. Acest lucru nu a apărut din senin, ci pentru că este într-adevăr necesar să se întărească cumva încrederea în sine. Ori nişte oameni frustraţi şi cu încredere mică pot să cadă foarte uşor în direcţia noastră, iar posibilităţile de ajutor sunt foarte limitate.

- Se poate spune că omul modern este vulnerabil şi mai predispus la boală?
- Omul modern este mai fragil faţă de oamenii de acum 40 de ani fără o serie de probleme care sunt acum. Pe de altă parte, vezi o serie de opţiuni datorate progresului şi nu le ai. Şi asta te bombardează în fiecare zi. Apare reversul: că ai vrea de exemplu să fii bogat, ce modele ai? În afară de industria IT unde sunt nişte oameni cu brain, bogăţia se bazează pe furat, mâini, picioare şi alte organe, nicidecum pe creier. Am tot spus în cercurile de prieteni, colegi, că după îndelungi eforturi Premiul Nobel se apropie de un milion de euro, care este pentru o viaţă întreagă, care s-a dat inclusiv pentru acel boson (bosonul lui Higgs, n.r.) pe care se bazează o grămadă de lucruri. Ce înseamnă suma asta: a treia parte din salariul lui Mutu de acum doi ani pe un sezon, a 12-a parte din salariul lui Ronaldo sau al lui Messi, a 30-a parte din salariul unui baschetbalist american. Deci ca să fiu bogat nu îmi trebuie şcoală şi alte mizerii din astea cu care când eşti adolescent te presează toată lumea. Vorbeam de curând cu un adolescent mai mărişor - adolescenţa s-a tot prelungit - care spunea că este student, dar ce să facă cu şcoala asta? El vrea să fie fotbalist, că este o altă viaţă, chiar dacă nu o fi din acela mare, dar tot nu se compară cu un absolvent de facultate, chiar cu un post bun. Un absolvent bun de învăţământ superior nu se compară cu un fotbalist de divizia B. Toate acestea dezvoltă şi frustrările şi reducerea încrederii în sine şi fac omul şi mai vulnerabil în faţa agresiunii bolii.

- În aceste condiţii vor fi presiuni tot mai mari asupra sistemului de sănătate. Cum apreciaţi sistemul de sănătate din România?
- Sistemul de sănătate din toată lumea este pus deja sub presiune, pentru că toate bolile au crescut, medicina a progresat şi realizările progresului bineînţeles că au costuri mai mari. Acum 50 de ani cine vorbea de transplant? Omului i-a cedat inima, s-a dus, i-a cedat ficatul, s-a dus, şi cu asta basta. Acum se poate să îşi prelungească omul viaţa, cu un an, doi, cinci, zece. Iar asta înseamnă costul intervenţiei şi înseamnă şi costurile ulterioare. În ceea ce priveşte România, îmi pare rău, dar suntem codaşi, "norocul" nostru cu bulgarii. În România se ştie că nu am reuşit să depăşim 4% din PIB. Am ajuns pe la 3,6 - 3,8%. În Bulgaria nu ştiu cât este. Dar în Estonia este 5,5%, în Slovacia şi Polonia aproximativ 6%, în Cehia 7%, în Ungaria 9%. Nu îmi place să ne comparăm cu ţări precum Marea Britanie, ţările nordice, Olanda, care au altă situaţie. Iar dacă noi vrem să facem organizarea de sănătate - nu îmi place să îi zic sistem medical, că sistemul este o chestie cu o definiţie complicată, care are cap şi coadă şi nu este cazul nostru - ca în ţările avansate, nu se poate, pentru că nu producem banii respectivi. Dar şi din banii noştri sănătatea şi educaţia nu prea ne interesează. Şi, fie vorba între noi, este cam tradiţional la români: nu prea ne preocupăm de sănătate decât atunci când nu o avem şi atunci dorim să ni se dea totul, să nu mai moară nimeni. Stăm bine şi la mâncare nepotrivită şi la băutură şi la tutun, aşa că nu ne prea omorâm cu grija asta. Există o evaluare, The Euro Health Consumer Index, făcută de o instituţie foarte serioasă, Health Consumer Powerhouse: în 2006 eram pe locul 25 din 25 de ţări, am evoluat pe 26 din 27 de ţări, pentru ca din 2010 să ajungem pe 32 din 33 de ţări - constant bulgarii în spatele nostru, în faţa noastră având Albania, Macedonia, nişte ţări care au o situaţie dificilă, dar în materie de sănătate evaluată pe şase axe, treabă foarte profesionistă, noi suntem în urmă. Din păcate avem bani puţini şi nici nu prea îi utilizăm foarte bine, totul fiind dominat de birocraţie.

- Dar cum apreciaţi modul în care funcţionează sistemul de sănătate?
- În domeniul spitalelor, despre care se tot discută, pe bună dreptate: în fiecare an spitalele funcţionează pe bază de contract cu CNAS. Eu nu îmi amintesc să fi fost vreun an în care să se fi stabilit contractul pe tot anul, ci pe o perioadă care variază între şase şi nouă luni, după care se spune: vom vedea, în funcţie de rectificare, când o fi, cât s-o da. În aceste condiţii, eu dacă nu ştiu ce am anul acesta, chestia asta care se numeşte management devine absolut imposibilă şi se reduce la a semna acte, a aproba diverse cheltuieli şi atâta tot. În aceeaşi ordine de idei, dau un exemplu: contract pe 1.000 de lei, dar decontează doar 900 de lei luna asta, iar luna următoare 800 de lei, adică 80%. Păi în serviciile medicale sunt incluse salariile, hrana, medicamentele, căldura etc. etc. şi nu pot să reduc. Există cele două sloganuri: "Descurcă-te!" şi "Merge şi aşa!". De asemenea, nu ştiu dacă se mai găseşte vreun spital cu cheltuieli salariale sub 80%. Au crescut o serie de salarii şi bugetul a scăzut. Cu 80 - 90% cheltuieli salariale, din care o parte importantă sunt plătite unor categorii de personal care nu au legătură cu serviciile medicale decontate, mai plătesc şi utilităţile care sunt prioritare, ce mai rămâne pentru obiectul muncii: îngrijiri, medicamente, investigaţii etc.? Eu nu pot să mă împac cu ideea că spitalul, ca să funcţioneze corect, fără datorii, a devenit în multe locuri o instituţie plătitoare de salarii care dă şi ceva de mâncare la pacienţi, le mai dă şi câte un medicament, un pic de căldură şi lumină...

- Deci practic spitalul este un angajator ca oricare altul?
- Un angajator ca oricare altul, dar de categorie inferioară, că ceilalţi au şi pentru obiectul muncii, produc ceva. Aici obiectul muncii se reduce şi se tot reduce. Peste asta acum este în plină desfăşurare acest proces denumit acreditarea spitalelor. Părerea mea - şi îmi asum responsabilitatea - 80% înseamnă birocraţie şi 20% medicină. Dar spitalele trebuie să plătească 50 lei pe pat pe an, pe cinci ani, cât durează acreditarea. Dacă se mileşte onor autoritatea locală şi are şi bani, ajută, dacă nu, nu este o obligaţie. Deci trebuie să mai scoată nişte bani şi pentru chestia asta, nemaivorbind de realizarea în bune condiţiuni, care înseamnă consultanţă, formulare, semnături, paraformulare, afişe şi pentru toate spitalele aproape la fel, indiferent că este Urgenţă Floreasca sau Psihiatrie Craiova. Eu am umblat prin nişte spitale din Uniunea Europeană, din primele 15 ţări, şi vă rog să mă credeţi, am văzut tablouri pe pereţi, flori proaspete la psihiatrie şi alte lucruri, dar afişe nu. Afişul în spital înseamnă sursă continuă şi constantă de microbi, dar important este să fie hârtii nu numai în dosare, ci şi pe pereţi.
Pe de altă parte, în sănătate totul trebuie să fie degeaba. În sănătate se cer, de exemplu, diverse expertize de la specialişti. Expertizele pentru malpraxis, pentru care Colegiul este bârfit că îi acoperă pe doctori, sunt interzise. Este interzisă orice plată. Am avut ocazia să chem un expert să-mi măsoare un teren şi sub 1.000 de lei pentru o bucăţică de 500 mp nici nu a stat de vorbă, că vine, se uită, pune ruleta. În medicină este interzis să se plătească servicii de expertiză sau consultanţă executate de medici. Expertiza medico-legală are nişte plăţi simbolice, câteva sute de lei pe lună, care uneori presupune zeci de cazuri. Din capul locului doctorii trebuie să fie zâmbitori, la datorie 24 de ore din 24, pe bani puţini şi dacă s-ar putea deloc, ar fi şi mai bine. De câte ori apare o problemă, sunt necazuri, e şi malpraxis: "e vorba de viaţa oamenilor", de câte ori e vorba de salarii: "medicii şi profesorii sunt neproductivi". S-a moştenit dinainte şi se menţine. Campania împotriva medicilor reduce încrederea şi principalii afectaţi sunt pacienţii, pentru că încrederea în medic este un contributor esenţial. Uitaţi-vă la placebo, care înseamnă 25 - 30%. Dar dacă toţi sunt catalogaţi drept nişte bandiţi şi nişte nepricepuţi, ce încredere să mai aibă pacientul? Şi apropo de asta, există o lege a drepturilor pacienţilor, Legea 46/2003, care prevedere o serie de drepturi, dar cred că ar trebui să prevadă şi ceva obligaţii, că după lege pacientul poate să spargă toate geamurile din spital în condiţii legale. Numai să i se aducă la cunoştinţă regulile spitalului şi atât. A luat la cunoştinţă şi pe urmă este treaba lui. Dar partea ruşinoasă este că această lege a pacienţilor, ca multe alte legi, are norme publicate după cel puţin 6 luni, în ciuda termenului de 19-90 zile. Şi normele pentru această lege au fost elaborate după un an şi ceva, repetând articolele din lege. Şi atunci, dacă aşa se fac legile şi reglementările, cum să meargă bine organizarea?

- Cum funcţionează psihiatria în România?
- V-am spus că noi pentru sănătate nu am ajuns la 4% din PIB, iar psihiatria nu a ajuns să depăşească în această perioadă 3% din cheltuielile pentru sănătate. Am spus că Ungaria are 9% din PIB pentru sănătate şi psihiatria are între 10 şi 12% din cheltuielile pentru sănătate, în condiţiile în care în legea sănătăţii mintale de la noi se spune undeva că sănătatea mintală este un domeniu prioritar al politicilor de sănătate publică. Păi dacă priorităţile au 3%, mă întreb cum or fi cele care nu sunt priorităţi. În ciuda faptului că s-au scos multe locuri la rezidenţiat, uneori chiar prea multe faţă de capacitatea de formare, e o cerere incredibilă de psihiatri în Vest şi peste Ocean. Se formează şi pleacă, iar mai nou au început să plece din perioada de rezidenţiat ca să fie integraţi deja când ajuns specialişti. Nu discutăm motivele plecărilor, că sunt ştiute, începând cu partea economică şi terminând cu ce vorbirăm mai devreme despre situaţia medicilor. Cum să vă spun - o mie de psihiatri după o prevalenţă de 25 - 30% ar însemna că fiecare ar trebui să aibă teoretic un număr cam de 4.000 de pacienţi la populaţia adultă a ţării noastre, ceea ce face accesul la aceste servicii aleatoriu în multe părţi.
Din păcate fenomenul este judecat după situaţia din Bucureşti şi marile oraşe, deşi din mia asta peste 30% sunt în Bucureşti, mai sunt cele şase centre universitare şi câteva oraşe mari. De altfel, noi, care suntem centru universitar, avem un Centru de Sănătate Mintală în Craiova pentru tot judeţul. În urmă cu cinci ani am muncit să facem un plan coerent, ne-am întâlnit, ne-am sucit, ne-am învârtit şi s-a luat hotărârea, prin ordin de ministru şi toate cele, ca în patru-cinci ani maxim, 2008-2012, să se înfiinţeze 140 de centre de sănătate mintală în România. Rezultatul a fost că nu s-a înfiinţat niciun centru, ca şi cele opt spitale regionale, în schimb am mai pierdut vreo două, trei centre care s-au transformat într-un cabinet de policlinică. Legea 487, în acord cu legi asemănătoare din Europa, prevede o serie de obligaţii, drepturi, informare, corespondenţă diversă, internări nevoluntare, justiţie etc. etc. Numai că pentru acestea nu există nicio finanţare şi nici nu sunt trecute la ceva servicii medicale. Sunt extra, deşi ele consumă timp şi bani, forţă de muncă pe care de unde să o iei? Din serviciile medicale, bineînţeles, că nu ai altă sursă. Deci am spus acreditare, fără finanţare, drepturi pacienţi, fără finanţare, reparaţii, fără finanţare. De unde toate? De la serviciile medicale, că de acolo vin banii. Pe deasupra, este statuat internaţional, dreptul fundamental al pacientului este să refuze tratamentul. Acesta este dreptul fundamental. Să mă ierte cine trebuie, dar eu cred că dreptul fundamental al pacientului ar fi să aibă acces la tratamentul potrivit şi pe urmă să refuze. Din toate aceste reguli minunate, drepturi etc. etc., cine pierde? Pacienţii!

- În clinica dumneavoastră cu ce probleme vă confruntaţi?
- Sigur că o serie din aceste aspecte se traduc şi în activitatea noastră aici, în clinică, chiar dacă în general lucrurile stau mult mai bine decât în alte părţi. Nu avem probleme între noi, nu sunt conflicte, personalul ştie să se poarte cu pacienţii, nu am avut reclamaţii, de asta nici nu am nicio fiere în ceea ce spun, ci doar observaţii şi păreri personale. Contrar tradiţiei - întotdeauna m-am lăudat cu asta în toată ţara - încep să apară lipsuri la medicamente care nu au fost până acum un an, un an jumătate. Există în contractul cu CAS un anumit plan, un număr lunar de externări. Deci noi avem lunar sarcina să facem, de exemplu, 165 de externări. Dacă facem 160, ni se reduce decontarea, iar dacă avem 170 nu se pune, este treaba noastră. Mi se pare stupid să planifici numărul de pacienţi lunar. Anual poţi să faci o estimare, dar lunar să stabileşti un număr fix? Sigur că şi la noi se face decontarea pe caz rezolvat, care la psihiatrie este ca nuca în perete şi nu se aplică în nicio ţară, cel puţin în cele cunoscute în Europa; noi am introdus-o, tot din această dorinţă de a uniformiza, ca şi la acreditare, să fie toate la fel. Există pacienţi agitaţi, pacienţi foarte agresivi, fără a deţine ceva cadre specializate de intervenţie. Dar, cum am mai spus, nu vreau să mă compar cu cei avansaţi, cum este în Olanda, unde fiecare încăpere este dotată cu o sonerie, există o echipă de oameni antrenaţi, care, fără să rănească cumva pacientul, îl imobilizează în 30 de secunde. Vă daţi seama că la banii noştri aia ne-ar mai lipsi, să mai avem şi bodyguarzi, care sunt absolut necesari. Şi atunci faptul că mai ia lumea câte un brânci, restul... înjurături, nu se pun. Am citi acum ceva timp proiectul de lege al malpraxisului şi acolo la început sunt prevăzute situaţiile în care medicul poate să întrerupă contactul cu pacienţii - pentru comportament ireverenţios, agresiuni etc. Păi, glumind, noi suntem eliminaţi de aici, noi nu avem voie în nici un fel, orice ne-ar face, trebuie să fim pe baricade, că nu se aplică acest articol. AGERPRES



Alte articole din Cercetare
Pentru a fi in permanenta la curent cu ultimele noutati si informatii din domeniu,

aboneaza-te gratuit la Newsletter !


focality


Newsletter

neuroiasi.ro/

Editorial
Un stat diluat de 10 ori
ciurea_alexandru.jpg
Un editorial de Alexandru Vlad Ciurea, publicat pe portalul România Liberă >> Citeste

Analiza
Peste 70.000 de pacienţi sunt trataţi în România de boala Parkinson
parkinson.jpg
Peste 70.000 de pacienţi cu boala Parkinson beneficiază de tratament medicamentos specific, ale cărui costuri lunare individuale se ridică la aproximativ 3.000 de lei, relevă o statistică prezentată de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii (SSNN) şi Societatea de Neurologie din România (SNR), organizatori ai celei de a-V-a ediţii a Cursului Internaţional dedicat tulburărilor comportamentului motor, desfăşurată vineri şi sâmbătă în Poiana Braşov. >> Citeste

Compania Saptamanii
Rețeaua Regina Maria semnează un parteneriat pentru dezvoltarea primului spital privat din Cluj-Napoca
regina-maria-logo.jpg
Rețeaua de sănătate Regina Maria inițiază un proiect comun de dezvoltare a primului spital privat integrat la Cluj-Napoca - printr-o investiție totală de 15 milioane de euro. Spitalul, construit de la zero, urmează să fie finalizat în prima jumătate a anului viitor și reprezintă cea mai mare investiție a rețelei de sănătate din afara Bucureștiului. >> Citeste

Interviu
Dr. Cristian Grasu: "Anual, 50.000 de români au nevoie de radioterapie"
grasu_cristian.jpg
Aproximativ 50.000 de bolnavi de cancer au nevoie anual de radioterapie, iar statul poate asigura, în condițiile actuale, tratament pentru 17.000, a declarat, într-un interviu acordat Agerpres, dr. Cristian Grasu, director în Ministerul Sănătății. Potrivit acestuia, pentru ca România să ajungă la nivelul țărilor din UE în ceea ce privește tratamentul prin radioterapie ar mai fi nevoie de peste 80 de acceleratoare, ceea ce ar presupune un efort financiar din partea statului de peste 350 milioane de euro, iar acest lucru nu este posibil fără un plan pe termen mediu. >> Citeste

Eveniment
La Conferinţa Regională de Management Medical Modern de la Bucureşti s-a discutat despre calitatea actului medical în spitalele româneşti
mmm_bucuresti_2016_1.JPG
Manageri de spitale din București și județele din regiunea de sud a țării au participat la cea de-a doua Conferinţă Regională de Management Medical Modern cu tema “Calitate în Managementul Sanitar din România”, eveniment organizat de Oameni și Companii în parteneriat cu Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate (ANMCS). >> Citeste
agerpres.ro